IARNA DE DICOLO DE POEZIE
Iarna încearcă să-şi recâştige dreptul de a fi prezentă în ţară mai mult de câteva zile.  Încearcă să demitizeze o realitate strâmbă şi nedreaptă, prin care se identifica anotimpul alb într-o zi de joi, dintr-o anume săptămână a lunilor decembrie,  ianuarie, sau februarie. Iarna nu poate fi altceva decât anotimpul zăpezilor, viscolelor, gerurilor. Ea nu a fost adusă în ţară clandestin, în portbagajul unui traficant de anotimpuri ilegale. A exista la noi înaintea noastră, înaintea strămoşilor noştri, a exista de când pământul acesta a început să existe. Iarna face parte din cele patru anotimpuri din care este format spaţiul mioritic în care trăim, acum cum relieful nostru este compus din lunci, câmpii, văi, dealuri, munţi şi ape.
Iarna nu tot timpul a fost atât de hulită şi de batjocorită, atât de des aruncată în paginile întâi ale ziarelor, cum se mai aruncă fiarele în spatele gratiilor. Au fost vremuri în care era lăsată să umble liber prin ţară, fără ca să fie deranjată de cineva, fără ca să deranjeze pe cineva. Cu cât iarna era mai grea, cu zăpezi mai mari, cu geruri mai aspre, cu atât ţăranul român, singurul locuitor legitim al acestui spaţiu istoric, ştia ce fel de an îl aşteaptă. Ştia cum îi va fi recolta, înainte ca ea să încolţească. În astfel de vremuri aspre nici câinii nu mai erau ţinuţi afară, decât dacă aceştia erau făcuţi pentru iarnă. Omul nu-şi pierdea timpul cu deszăpezirea, era mult mai preocupat de cana cu vin şi de porcul ce se topea în ceaunul de tuci, decât de lupta sa cu nămeţii. Grija lui se oprea doar la menţinerea accesului liber înspre grajduri şi coteţe, înspre beci şi înspre privată şi, uneori, poate înspre poartă, dacă avea ştiinţă că în astfel de zile ar mai fi putut să fie căutat de cei care ar fi avut treabă cu el. Dacă nu, prefera să-şi păstreze singurătatea în aceeaşi taină cu care lăsa iarna să-şi facă meandrele, într-un dialog omenesc cu focul din sobă, cu căldura casei, ce nu putea să ignore căldura sufletească a gospodarului nimerit într-un anotimp în care odihna şi amorţeala fac bine sănătăţii şi întremării organismului viu al ţăranului. Iarna în astfel de timpuri avea binecuvântarea ţăranului, ferindu-l de toate relele pe care, mai apoi, peste ani, avea să i le scoată în cale.
Astăzi, iarna din Crăiasa Zăpezii a ajuns să fie Zgripţuroaica, Muma Pădurii. A ajuns să fie Vrăjitoarea Albă care ne îngheaţă sufletul numai la gândul că, iată, nu am mai fost feriţi de geruri, de viscole, de căderi masive de zăpadă, cum am reuşit cu câţiva ani în urmă, să ne numim „popor ales de Dumnezeu”, popor aflat sub protecţia Sfintei Treimi. Peste noi a căzut şi anul acesta o iarnă cruntă şi nemiloasă, o iarnă care nu face altceva decât să ne scoată la suprafaţă slăbiciunile, nepregătirile, punctele slabe, pentru care plătim cu morţi, în direct îngheţaţi, cu localităţi izolate, trafic paralizat, autorităţi locale şi centrale depăşite de situaţie.
Chiar dacă pentru români iarna a fost tot timpul un motiv de surpriză niciodată nu am ştiut sau nu am dorit să ţinem minte că iarna nu-i ca vara, că ea nu poate să ne cuprindă în iunie iulie sau august, că dacă e să avem iarnă aceasta trebuie să înceapă din noiembrie şi să ţină până la începutul lui martie. Tot despre iarnă nu reuşim să ţine minte că ea nu aparţine caniculei, ci gerurilor năprasnice, că nu se pune problema statului la soare, când căderile masive de zăpadă acoperă tot ceea ce se lasă a fi acoperit, că viscolul nu face bine nimănui surprins pe stradă sau pe drum, pe jos sau călare. Îndepărtarea românului de iarnă, căci, trebuie să ne asumăm această îndepărtare, s-a produs atunci când frigul nu s-a mulţumit să pună stăpânire doar pe străzi, ci a pătruns la modul brutal şi ireconciliabil şi în casele noastre. De atunci omului simplu, care între timp îşi mutase obiceiurile străbune în lifturile de la oraş,  i-au lipsit căldura căminului, cana cu vin, porcul din ceaunul de tuci, rămânând singur cu frigul din apartamentele îngheţate ale regimului comunist, alături de „indicaţia preţioasă” a „mult iubitului şi mult stimatului” de a mai pune un pulover peste celelalte zece pulovere îmbrăcate deja. Din acel moment s-a produs despărţirea românului de iarnă, despărţire care şi după 20 de ani de eliberare nu a reuşit să fie mediată, adusă la gânduri mai paşnice şi mai străbune faţă de acest anotimp atât de frumos şi de spectaculos, „Afară ninge liniştit / Şi-n casă arde focul…” – a rămas doar poezia, căci, în realitate, dramele şi tragediile iernii le depăşesc pe cele ale imaginaţiei.
< Anterior   Următor >